Eu și Seneca

Astăzi m-am trezit de dimineață. În ultimul timp mă trezesc din ce în ce mai devreme, ceea ce, sincer, e suspect. Nu știu dacă evoluez sau doar îmbătrânesc, dar asta e altă discuție.

Acum două săptămâni am luat o carte în mână și am zis: gata, citesc. În română. Ca să nu uit cine sunt, de unde vin, dramă, identitate, toate cele. Doar că… surpriză. Nu prea înțelegeam. De, Seneca.

Nu complet, dar suficient cât să mă enervez. Vocabular diferit, fraze mai grele, alt ritm. Și mi-am dat seama că, după atâta timp fără să citesc în română, limba mea a început să mă trateze ca pe o turistă. Elegant, dar cu distanță.

De câteva duminici merg la plajă. Nu pentru soare, nu pentru bronz, nu pentru „viață bună”. Mă duc să mă uit la oameni. E gratis și, uneori, mai interesant decât orice serial.

Înainte să plec, in timp ce iau micul dejun și mă îmbrac, îmi pun ceva la televizor. Un podcast, un clip, ceva care să-mi dea iluzia că nu stau degeaba. Că nu „mor proastă”, cum îmi place mie să spun, cu drag și autoironie. Și azi… bineînțeles… algoritmul a decis că trebuie să devin o persoană mai bună. Mi-a dat un curs despre cum să te aperi verbal. Perfect. Exact ce aveam nevoie: încă cineva care să-mi explice cum să fiu calmă în timp ce altcineva își permite tot.

Femeia vorbea frumos. Calm, structurat, convingător. Și mesajul era clar:

taci, pleacă, nu reacționa, fii în pace.

Și eu, în naivitatea mea sinceră, mă gândeam:

dar de ce eu?

De ce eu să tac, eu să plec, eu să îndur, în timp ce celălalt își permite să spună ce vrea, cum vrea, când vrea?

Pentru că, în explicațiile ei, acești oameni erau, într-un fel, „mai puțin evoluați”. Aproape ca niște animale care nu au ajuns la nivelul nostru de comunicare.

Și aici mi-am pierdut răbdarea.

Pentru că nu cred asta.

Nu cred că oamenii care te provoacă sunt proști. Nu cred că sunt inferiori. Nu cred că se trezesc dimineața cu un plan strategic: „astăzi o enervez pe ea”.

Cred că sunt oameni.

Oameni care, în anumite momente, își pierd controlul. Care reacționează prost. Care spun lucruri pe care nu știu să le spună altfel. Am cunoscut oameni foarte inteligenți, cu poziții mari, cu educație, cu tot ce vrei… care, când se enervau, reacționau exact ca acei „animale” despre care vorbea ea.

Și nu, asta nu îi face proști. Îi face umani.

Dar nici nu accept ideea că eu trebuie să tac ca să fiu „mai bună”.

Pentru că, sincer, de multe ori asta nu e superioritate. E doar o formă elegantă de a accepta lipsa de respect. Și, uneori, chiar umilința.

Nu mă interesează câte cărți a citit cineva sau ce teorie aplică. În momentul în care cineva îți vorbește fără respect, nu mai e filozofie. E situație reală. Și nu, nu cred că soluția universală este să taci.Pentru că dacă taci mereu, nu devii mai evoluat. Devii doar mai obișnuit cu lucruri pe care nu ar trebui să le accepți.

În fine. M-am enervat, am închis clipul și am zis: gata, azi nu mai sunt o persoană profundă. Azi citesc o carte de iubire, în spaniolă, ceva simplu, să nu mă mai lupte existența de la 9 dimineața.

Am plecat spre plajă.

Ajung la stația de autobuz… închisă. Maraton.

Nimic clar, nimic explicat, nimic logic.

Mă uit pe internet. Nimic.

Văd un polițist. Mă duc la el, cu speranța aia mică și fragilă pe care o ai când încă mai crezi în sistem.

„Nu știu.”

Perfect.

Acolo, în momentul ăla, nu mă mai interesează ce grad are, ce studii are sau cât de „evoluat” e.

Dacă nu știe să te ajute într-o situație simplă, atunci, în acel context, este complet inutil.

Și da, acolo îți vine să spui: esti prost!

Diferența, pentru mine, e clară:

oamenii care te provoacă nu sunt proști.

dar oamenii care nu își fac treaba, când ar trebui, devin.

Și, sincer, m-am săturat de ideea asta reciclată de 2000 de ani, că trebuie să taci, să înghiți și să fii „deasupra”.

Nu vreau să fiu deasupra nimănui.

Vreau doar să nu fiu călcată în picioare… elegant.